Literatura romana

Ion Luca Caragiale (1852-1912) a ramas definitiv in literatura romana printr-o opera monumentala, alcatuita din comedii, nuvele, momente si schite, prin intermediul carora scriitorul face o adevarata radiografie a societatii romanesti. Sarcastic si necrutator, Caragiale satirizeaza sclipitor incultura, imoralitatea, coruptia, prostia omeneasca in cea mai larga acceptie a cuvantului, toate acestea fiind ascunse sub o spoiala de cultura si un parvenitism provocator, atitudini ce se manifesta nu numai la indivizi izolati, ci la intregi categorii sociale.
Comedia “O scrisoare pierduta” de I.L.Caragiale s-a jucat cu un succes rasunator pe scena Teatrului National din Bucuresti, la data de 13 noiembrie 1884.
“O scrisoare pierduta” este o comedie realista de moravuri sociale si politice, in care Caragiale ilustreaza dorinta de parvenire
a burgheziei in timpul campaniei electorale pentru alegerea de deputati. Pe fondul agitatiei oamenilor politici aflati in campanie electorala, se nasc conflicte intre reprezentantii opozitiei - Catavencu si grupul de “intelectuali independenti” - si membrii partidului de guvernamant- Stefan Tipatescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi si Branzovenescu, personaje ridicole puse in situatii cornice, cu scopul de a satiriza moravurile politice ale vremii.
Tache Farfuridi si Iordache Branzovenescu sunt doi membri marcanti ai partidului de guvernamant, facand parte dintre “stalpii puterii”. Ei formeaza un cupiu de imbecilitate, fntruchipare a ramolismentului politic.
Prin comicul de caracter se evidentiaza insusirile ce reies, in mod indirect, din atitudinea, faptele si vorbele acestui cuplu de politicieni, iar in mod direct din didascalii sau din relatiile cu celelalte personaje, conflictul dramatic fund realizat prin intreaga varietate a comicului.
Tache Farfuridi si Iordache Branzovenescu formeaza un cuplu caricatural, principalele trasaturi decurgand din manifestarea diversificata a comicului, care defineste contradictia dintre esentd si aparenta. Cei doi vor sa para membri importanti ai partidului de guvernamant, a caror parere conteaza si ale caror merite sunt recunoscute in judet, dar, in esenta, sunt doi imbecili ignorati de venerabilul neica Zaharia, care-i manevreaza cu usurinta, folosindu-i in indeplinirea interesului sau personal in political “de la partidul intreg atarna binele tarii si de la binele tarii atarna binele nostru…”.
Cei doi barbati politici se atrag prin firile complet diferite: Farfuridi este coleric, fudul, infatuat, iar Branzovenescu este, dimpotriva, placid, moale, fricos, las, o umbra a celuilalt (”Tache, Tache, fii cuminte”), dar au in comun prostia evidenta..
Comicul de situatie reliefeaza alte insusiri definitorii ale celor doi politicieni. Inculti peste masura si abjecti, ei se feresc de tradare, cu care, de altfel, sunt de acord “daca o cer interesele partidului, dar s-o stim si noi”. Ei trimit la “centru” o depesa prin care semnaleaza faptul ca prefectul este tradator: “Tradare! Prefectul si oamenii lui tradeaza partidul pentru nifilistul Catavencu, pe care vor sa-l aleaga la colegiul II… tradare! tradare! de trei ori tradare!”. Ei nu-si asuma responsabilitatea sa semneze telegrama, de teama sa nu pateasca ceva daca afla Trahanache, de aceea se hotarasc sa o “iscaleasca” si sa o dea anonima, considerandu-se foarte curajosi: “Trebuie sa ai curaj ca mine! trebuie s-o iscalesti: o dam anonima!”. Farfuridi si Branzovenescu nu sunt ingrijorati pentru ca este tradat partidul, ci se tern ca nu cumva sa fie ei inlaturati de la matrapazlacurile politice, la care tin cu tot dinadinsul sa participe, sa se implice si sa profite de avantajele inerente. De altfel, din reflex demagogic, Branzovenescu se avanta ridicol: “iubesc tradarea (cu intentie), dar urasc pe tradatori…”. Trahanache le tine un discurs moralizator despre “stalpii puterii”, despre disciplina de partid, argumentandu-si atitudinea printr-un adevar de necontestat, acela ca “de la partidul tntreg atarna binele tarii si de la binele tarii atarna binele nostru…”, afirmatie ce starneste admiratia lui Farfuridi si Branzovenescu, pentru personalitatea puternica a lui neica Zaharia - “E tare…, tare de tot…Solid barbat!”.
Citeste tot »

Ioan Slavici (1848 — 1925), prozator ardelean, precursor al lui Liviu Rebreanu, este un autor moralist, un fin psiholog, un creator de tipologii. Dupa cum el insusi marturiseste, este adept inflacarat al lui Confucius (551-479 i.Hr.), creatorul unui sistem filozofic etic si social, cu valoroase idei umaniste, Conceptul fundamental in etica sa il constituie “omenia” (”jen”), adica “respectarea omului in om”.
Ioan Slavici aplica in opera sa principalele virtuti morale exprimate de Confucianism: cumpatarea, sinceritatea, demnitatea, buna-credinta, franchetea, cinstea, iubirea de oameni si de adevar, afirmand ca fllozoful chinez este “cel mai cu minte dintre toti oamenii care le-au dat altora sfaturi”. (”Educatia morala”)
Intreaga creatie a lui Slavici este o pledoarie pentru echilibrul moral, pentru chibzuinta si inteiepciune, pentru fericire prin iubirea de oameni si pastrarea masurii in toate, iar orice abatere de la aceste principii este grav sanctionata de scriitor.
Nuvela “Moara cu noroc” de loan Slavici a aparut in volumul de debut “Novele din popor” din 1881 si s-a bucurat de o larga apreciere critica, Maiorescu insusi considerand-o un moment de referinta in evolutia prozei romanesti, mai ales ca autorul “s-a inspirat din viata proprie a poporului si ne-a infatisat ceea ce este, ceea ce gandeste si ceea ce simte romanul in partea cea mai aleasa a firii lui etnice”. Mihai Eminescu aprecia faptul ca personajele acestor nuvele “nu numai ca seamana in exterior cu taranul roman, in port si vorba, ci cu fondul sufletesc al poporului, gandesc si simt ca el”. Asadar, loan Slavici construieste o opera literara bazata pe cunoasterea sufletului omenesc, cu un puternic caracter moralizator, conceptia lui literara fiind un argument pentru iubirea de oameni.
In spirit moralizator, nuvela ilustreaza consecintele nefaste pe care lacomia de bani si setea de inavutire le au asupra individului, hotarandu-i destinul pe masura abaterilor de la principiile etice fundamentale ale sufletului omenesc.
Lica Samadaul, personaj secundar negativ, este, totodata, un personaj realist si “rotund” (”care nu poate fi caracterizat succint si exact”, E.M.Forster), un spirit satanic ce exercita asupra celorlalte personaje o dominatie fascinanta. Personalitatea lui se contureaza din lumini si umbre ca intr-un joc al oglinzilor paralele si este foarte minutios si atent construita de narator. Slavici sugereaza inca de la inceput trasaturile dominante ale caracterului lui Lica Samadaul, “porcar si el, dar om cu stare care poate sa plateasca grasunii pierduti ori furati [...] e mai ales om aspru si neindurat [...] care stie toate infundaturile, cunoaste pe toti oamenii buni si mai ales pe cei rai”, de teama caruia tremura toata lumea si care “stie sa afle urechea grasunului pripasit chiar si din oala de varza”. [Cuvantul "samadau" numeste o persoana care tine socotelile cuiva, contabil; supraveghetor peste porcari - cf. Gh.Bulgar, Gh.Constantinescu Dobridor - "Dicfionar de arhaisme si regionalisme "]
Portretul fizic al personajului este detaliat, Lica era “un om de 36 de ani, inalt, uscativ si supt la fata, cu mustata Iunga, cu ochii mici si verzi si cu sprancenele dese si impreunate la mijloc”. Desi tot porcar, Samadaul purta “camasa subtire si alba”.
De la prima aparitie, Lica se comporta ca un stapan absolut peste oameni si locuri, autoritar, apoi se prezinta cu cinism si brutalitate: “Eu sunt Lica Samadaul, multe se zic despre mine si multe vor fi adevarate si multe scornite [...] de la mine nimeni nu cuteaza sa fure, ba sa-l fereasca Dumnezeu pe acela care as crede sa-l pot banui. Eu voiesc sa stiu totdeauna cine umbla pe drum, cine trece pe-aici, cine ce zice si cine ce face si voiesc ca nimeni afara de mine sa nu stie. Cred ca ne-am inteles!”. Construit ca simbol al degradarii morale, insusirile personajului se desprind in mod indirect din atitudinile si faptele acestuia. Lica se conduce dupa legi proprii, altele decat cele ale statului si profita cu inteligenta de protectia oferita de stapanii turmelor de porci, care intervin in favoarea lui, chiar daca este suspectat de jaf si crima: “Daca Lica e vinovat ori nu, de asta nu prea era vorba: la urma urmelor, parca toti ucigasii se pedepsesc!? Mai ales cand oameni prea cumsecade au trebuinta de dansii”. Bun cunoscator de oameni, Lica mizeaza pe patima lui Ghita pentru bani, exercita asupra celorlalti si mai ales asupra Anei o fascinatic diabolica, desi aceasta il caracterizeaza in mod direct “om rau si primejdios”, avertizandu-si sotul ca este periculos, insusire desprinsa indirect din ceea ce “se vede din ochii lui, din ranjetul lui si mai ales din cautatura ce are, cand isi roade mustata cu dintii.”
Crima, inselaciunea, furtul sunt cateva dintre faptele savarsite de Lica si au efecte devastatoare asupra celorlalte personaje, pe care le domina cu cinism si satanism. El ii dezvaluie lui Ghita cum a ucis primul om, apoi pe al doilea, dupa care acum simte chiar “placerea de a lovi pe omul care te supara, de al lovi tare ca sa-l sfarami cand te-a atins cu o vorba ori cu o privire, de a raspiati insutit si inmiit.”
Dupa uciderea lui Ghita, Lica porunceste sa dea foc hanului Moara cu noroc si, ascunzandu-se de jandarmul Pintea, alearga cu disperare prin padurea din apropierea carciumii, priveste “imprejurul sau, isi tinti ochii la un stejar uscat ce stetea la departare de vreo 50 de pasi, scrasni din dinti, apoi isi incorda toate puterile si se repezi inainte. Pintea il gasi cu capul sfaramat la tulpina stejarului.” Sinuciderea lui Lica este semnificativa pentru forta lui interioara si nemasuratul lui orgoliu, care-i dau taria extraordinara de a-si zdrobi capul de tulpina stejarului, preferand acest sfarsit violent decat sa cada viu in mainile lui Pintea. El moare la fel cum a trait, dovedind aceeasi cruzime extraordinara si aceeasi hotarare de neclintit.
Bun cunoscator al psihologiei umane, al randuielilor rurale, al datinilor, obiceiurilor si superstitiilor, Ioan Slavici este neindurator cu cei care se abat de la principiile fundamentale ale moralei si-si pedepseste personajele proportional cu greselile savarsite de acestea. Focul din finalul nuvelei este sugestiv pentru nevoia de a fi purificat locul acela de toate relele ce se infaptuisera la carciuma Moara cu noroc.
Limbajul artistic al nuvelei se caracterizeaza prin apropierea de graiul vorbit, prin sobrietatea stilului si prin concizia clasica a exprimarii. Regionalismele prezente in textul operei si in replicile personajelor dau autenticitate faptelor si accentueaza specificul romanesc al operei. Sadismul lui Lica este realizat magistral prin procedeele artistice ale introspectiei psihologice, prin comentariile pe care le face naratorul, prin interventiile sale in desfasurarea actiunii, Slavici construind unul dintre primele personaje realiste puternic individualizate din literatura romana, prin cruzime si satanism.
Scriitor moralizator, Ioan Slavici se distinge prin sanctionarea drastica a protagonistilor, care este “pe masura faptelor savarsite, lor lipsindu-le stapanirea de sine, simtul masurii si cumpatul” (Pompiliu Marcea).

Mihail Sadoveanu (1880-1961) a creat o proza epico-lirica, in care se evidentiaza, cu mare forta de evocare, particularitatile moldoveanului bland si intelept, simbolizandu-l, parca, pe acest scriitor masiv, “cu suras blajin”, care “sta in mijlocul unui popor, zambind paririteste generatiilor, mereu altele, necontenit actual, venind din trecut si pasind spre viitor” (George Calinescu). Sadoveanu a fost fascinat de anii copilariei, a descifrat literele din abecedarul lui Creanga si, ca si acest mare povestitor, a evocat figura luminoasa a invatatorului sau de la scoala din Pascani, Mihai Busuioc, care l-a inspirat in conturarea personajului principal, real si eponim (care da numele operei - n.n.) totodata, al acestei povestiri.
Aparuta mai intai in revista “Albina” (1905), apoi in volumul “La noi in Viisoara” (1927), povestirea “Domnu Trandafir” este realizata sub forma unei epistole (scrisoare - n.n.), iar naratiunea este la persoana I.
Ca structura, povestirea are doua parti, prima este o descriere ce contureaza trasaturile fizice ale eroului, iar cea dea doua, prin naratiune si dialog, reliefeaza indeosebi trasaturile morale (sufletesti) ale domnului Trandafir. Scrisoarea naratorului are in centru portretul complex (personaj “rotund”) al personajului principal, realizat prin imbinarea insusirilor fizice cu cele sufletesti.
In prima parte a povestirii, este descris drumul pe care naratorul il parcurge cu o “birja mare”, de la manastirea Neamtului catre “locul unde m-am nascut”. Adresarea directa, formulate la persoana a II-a singular, este specifica stilului epistolar si ilustreaza, totodata, caracteristica de naratiune memorialistica: “Ma gandeam la vremea cand am cutreierat cu tine aceste locuri [...]“.
Chipul dascalului se contureaza in memoria povestitorului din amintirile copilariei, este, asadar, un portret memorialistic, alcatuit din evocari, din ceea ce s-a intiparit profund in mintea si sufletul autorului, deoarece povestirea are caracter autobiografic. Invatatorul lui Mihail Sadoveanu, caruia-i spunea “Domnul Busuioc”, este modelul uman pentru crearea personajului literar “Domnu Trandafir”.
In debutul povestirii, naratorul, revenind pe meleagurile natale, revede cu bucurie locurile dragi, care-i trezesc amintirile copilariei, “vii si luminoase”, iar dintre toate “chipurile trecutului” rasare deslusit (clar -m.n.) chipul invatatorului sau, domnu Trandafir.
Portretul dascalului este realizat in mod direct, prin descriere, figura invatatorului ramanand neschimbata in memoria naratorului: “Tnalt, bine legat, cu mustadoara neagra pe care si-o tundea totdeauna scurt”. Trasaturile fizice, exprimate direct prin epitetele “inalt”, “mustacioara neagra”, sunt completate cu cele morale, intre care blandetea invatatorului fiind sugerata de expresia “zambind cu bunatate”. Amintirile naratorului aduc in prezent imaginea clasei, in care invatau simultan (in acelasi timp, concomitent - n.n.) toti elevii din clasele primare, de aceea el putuse afla inca din clasa intai “istoriile minunate cu Stefan cel Mare si Mihai Viteazul” pe care le povestea Domnu. Lectiile de istorie li infiorau pe baieti, iar explicatiile invatatorului erau atat de “minunate”, meat elevii auzeau, parca, “freamatul luptelor”. Din aceste rememorari (amintiri - n.n.) reies, in mod indirect, talentul didactic, vocatia ,in predarea lectiilor, precum si patriotismul “Domnului”, care povestea cu emotie faptele de vitejie ale eroilor din istoria romanilor. Impresionat si acum de personalitatea puternica a invatatorului, naratorul il caracterizeaza direct, afirmand ca “Domnu nostru a fost un om deosebit”, atat prin inteligenta sclipitoare (”ii scanteiau privirile”), cat si prin maiestria cu care evoca “marirea stramosilor”, trasaturi desprinse indirect din gestul pe care-l facea domnu Trandafir cu mana, de parca “ridica o perdea de pe trecut”.
Citeste tot »