Literatura romana

-Ba e noroc!
- Ba nu e noroc!
- Ba e noroc, muiere!
- Ba nu e, măi omule, nu!
- Adică, nu muncesc eu, femeie?
- Ba munceşti pentru unul, şi noi suntem opt guri, şi cu Plăviţa, nouă.
Şi Plăviţă mugi, şi patru copii mărunţi începură să strige:
- Mi-e foame!
- Şi mie mi-e foame!
- Şi mie!
- Şi mie!
Omul vărsă un ştergar cu mălai în copăiţa femeii.
- Scutură ştergarul.
- L-am scuturat.
- Copaie plină, copaie pe jumătate, copaie pe sfert, şi azi să lingi fundul copaii. Opt guri, opt, şi cu Plăviţa, nouă!
Şi Plăviţa, parc-ar fi înţeles, mugi de după casă, mestecând un cocean uscat, iar copiii începură să plângă.
- Că mie mi-e foame!
- Şi mie!
- Ba şi mie!
Omul se uită lung, se scarpină în cap, băgă ştergarul în sân şi plecă zicând:
- Ba e noroc, dar n-am eu noroc. Iar femeia din prag îi strigă:
- Ba nu e şi nu e, omule! Dacă munceşti, e, dacă nu munceşti, nu e.
Şi omul plecă să caute de lucru, dar se tot gândea: „Nu e, zice ea, cum nu e? Dacă n-ar fi, n-ar fi lumea cum e. Eu n-am arat, n-am săpat, n-am prăşit, n-am plivit ca ceilalţi? Ba da, şi ogorul meu a ieşit sterp; piatra pe mine m-a bătut; şi, rămas numai cu mâinile, muncesc, şi nimeni nu mă crede; iar când la măsurătoarea muncii, lucrul meu scade, şi făina din copaie scade, şi foamea copiilor creşte”.
Se duse la arendaş.
- Nu e de lucru, omule. Bătu la uşa popii.
- Nu e de lucru, omule. Du-te pe la un chiabur.
- Am destui argaţi, omule. Se opri la cârciumar.
- Pe rachiu, ar fi ceva de săpat.
- Să fie pe mălai.
- Pe mălai nu e.
Şi omul, întorcându-se acasă, auzi de departe:
- Mamă, eu nu m-am săturat!
- Nici eu!
- Nici eu!
Şi nici Plăviţa, care mugea, colindând bătătura uscată, fără firicel de iarbă verde, în prag, muierea:
- Nimic în ştergar?
- Nimic.
- Copaia goală…
- N-am noroc, femeie…
- Nu e minte, omule.
Omul îşi şterse fruntea de năduşeală cu mâneca cămăşii. Ea se uită la el, el se uită la ea. Ea dete din cap, el dete din cap, apoi se duse după casă, îşi făcu mâna căpătâi şi închise ochii. Dar unde să adoarmă? Jos, pământul tare şi rece; sus, întuneric, adânc; în casă, copiii adorm plângând; în curte Plăviţa pufăie pe nări a foame; şi el, prigonit de gânduri şi de nenoroc. „Dar mâine? Dacă n-oi avea ce scutura în copaie? Ce mă fac mâine? Dumnezeu e sus, e sus, dar nu pe el îl întâmpină muierea în prag şi nici nu-i zice: «Opt guri, măi omule, şi cu Plăviţa nouă!» Dumnezeu e sus, dar de n-oi găsi de lucru, de n-oi ayea noroc nici mâine, beau câteva rachiuri şi mă duc la târg… Ei, şi dacă mă duc la târg?… Fie ce-o fi, şi să nu mai auz: «Mamă, mi-e foame!» Mă duc la târg şi fur… ce-oi putea fura”…
Omul tresări. Cine-i zisese:
- Ce să faci, dacă n-ai noroc!
- Tu eşti, muiere?
- Eu, socoteam că dormi.
- Ai auzit ceva?
- Ce s-auz?
- Nimic.
Şi femeia intră în casă şi omul închise ochii mormăind:
- Ce-o fi să fie!… Să nu mai auz: „Mamă, mi-e foame!” Dar cine i-a zis iar:
- Ce să faci, dacă n-ai noroc!
- Tu eşti, femeie? întuneric. Nimeni.
- Doar n-o fi dracul!
Şi omul adormi mormăind:
- Ce-o fi să fie…
Nu se crăpase bine de ziuă, şi o gură mare se auzi:
- A venit cu mălai, mamă, că mi-e foame…
- Şi eu nici n-am plecat, zise omul sărind drept m picioare.
Şi plecă fără să se uite îndărăt. Şi tocmai de departe îşi întoarse capul.. Casa i se părea în spate, cu gura căscată, adică cu uşa dată de perete. Ce Dumnezeu sfântul, doar nu s-o fi ţinând casa după el! Şi-o luă la picior, iute, mai iute, până la curtea ciocoiului.
- Poate mâine, că azi nu e de lucru. La taica părintele.
- Poate poimâine, că azi nu e de lucru.
Citeste tot »

Dragostea lui Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 -15 iunie 1889) pentru folclorul national a fost profunda si constanta, poetul simtindu-si radacinile spirituale adanc infipte in sufletul neamului romanesc, dupa cum marturisea el insusi intr-o insemnare facuta pe marginea unui manuscris: “Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar”. Eminescu a fost fascinat de creatiile populare, culegand doine, legende si basme care l-au inspirat si i-au influentat intreaga creatie. Basmele culese au fost prelucrate si versificate, uneori modificate atat in continut, cat si in semnificatii, adaptandu-le universului sau poetic. Din cartea folcloristului german Richard Kunisch, cuprinzand si basme populare romanesti, culese de acesta din Muntenia, Eminescu a fost impresionat de “Fata in gradina de aur” si de “Fecioara fara corp”, pe care le-a versificat si le-a innobilat cu idei filozofice in doua poeme de referinta: “Luceafarul” si “Miron si frumoasa fara corp”.
Izvoare folclorice:
• Poemul “Luceafarul” are ca sursa principals de inspiratie basmul popular romanesc “Fata in gradina de aur”, cules de germanul Richard Kunisch intr-o peregrinare a sa prin Oltenia. Eminescu ia cunostintfa de acest basm din cartea de calatorie a folcloristului german, inca din timpul studentiei sale la Berlin, il versifica intre anii 1870-1872, pastrandu-l in manuscris. Mai tarziu, poetul creeaza cinci variante succesive ale basmului, intre 1880 si 1883, mai intii versificandu-l si schimbandu-i finalul, apoi, imbogatindu-l cu idei filozofice reflectand conditia geniului in lumea superficiala si meschina, transformandu-l intr-un poem filozofic de unica valoare ideatica si artistica.
Indragostit de o pamanteana, fata de imparat, Zmeul merge la Creator sa fie dezlegat de nemurire si sa capete statut de om pentru a-si putea implini iubirea. In acest rastimp, fata se indragosteste de un pamantean, Florin. Intorcandu-se, Zmeul ii vede impreuna si, ca sa se razbune, pravaleste o stanca peste fata necredincioasa, lasandu-i iubitul sa traiasca mai departe, chinuit si neconsolat. De durere, Florin moare si el langa stanca sub care zacea iubita lui. In prima varianta versificata, Eminescu modifica razbunarea Zmeului, acesta capatand detasarea superioara specifica geniului, transformand-o intr-un blestem: “Fiti fericiti - cu glasu-i stins a spus -/ Atat de fericiti, cat viata toata/ Un chin s-aveti: de-a nu muri deodata”.
• Mitul “Zburatorului” este valorificat in primul tablou al poemului “Luceafarul”, prin visul erotic al fetei de imparat care, ajunsa la varsta dragostei, isi imagineaza intruparea tanarului in ipostaza angelica si in ipostaza demonica, pentru a putea dialoga cu acesta dupa legile pamantene.
Izvoare filozofice:
• Atras de conceptia filozofica a lui Arthur Schopenhauer (1788-1860), Mihai Eminescu preia din lucrarea intitulata “Lumea ca vointa si reprezentare” viziunea antitetica dintre omul obisnuit si omul de geniu, fiecare dintre cei doi fiind particularizat prin trasaturi definitorii:
- omul obisnuit, muritorul de rand se caracterizeaza prin mediocritate, atitudine subiectiva in perceperea realitatii, neputinta de a-si depasi sfera limitata de actiune, dorinta oarba de a trai si a fi fericit in sensul pragmatic, imediat al indeplinirii scopurilor omenesti si excesul de socializare;
- geniul se particularizeaza prin inteligenta profunda si meditativa, sete de cunoastere cu aspirade spre absolut, atitudine obiectiva asupra
realitatii, puterea de sacrificiu de sine pentru implinirea idealurilor, solitudine si capacitatea de a-si depasi limitele conditiei umane prin cugetare asupra gravelor probleme si legi care guverneaza universul.
• Motive mitologice preluate din sistemul de gandire al filozofilor greci Platon si Aristotel, din “Poemele Vedelor” apartinand filozofiei indiene si din mitologia crestina, mai ales notiunea de “pacat originar” si viziunea cosmogoniei creatine si a apocalipsei.
Aparitia poemului si interpretari
A cincea varianta versificata a basmului popular romanesc “Fata in gradina de aur” este definitiva, constituind cea mai frumoasa stilizare si cea mai bogata in simboluri reflectate de Eminescu in poemul “Luceafarul”: “In cadrul de basm se inalta expresia cea mai desavarsita a lirismului erotic si filozofic al lui Eminescu”, spunea Tudor Vianu.
Lectura poemului “Luceafarul” s-a facut la “Junimea”, inainte de aparitia lui in Almanahul Societatii Academice Social-Literare “Romania Juna” din Viena, in aprilie 1883. In luna august a aceluiasi an, poemul a fost reprodus in revista “Convorbiri literare” si in revista “Familia”, iar la sfarsitul anului a aparut in prima si singura editie antuma de “Poezii” eminesciene, ingrijita de Titu Maiorescu.
“Luceafarul” este un poem filozofic, in care tema romantica a conditiei omului de geniu capata stralucire desavarsita. Eminescu insusi consemna pe marginea unui manuscris sursa de inspiratie a “Luceafarului” si definirea geniului in lume: “In descrierea unui voiaj in tarile romane, germanul Kunisch povesteste legenda «Luceafarului». Aceasta este povestea [...], iar intelesul alegoric ce i-am dat este ca, daca geniul nu cimoaste nici moarte si nuinele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte, aici, pe pamant nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.”
Citeste tot »